În completare, la 1 ianuarie 1942, s-a semnat la Washington, de către Roosevelt, Churchil, Litvinov şi Soong (reprezentând China), Declaraţia Naţiunilor Unite, la care au aderat numeroase ţări. Reluând ideile expuse în Carta Atlanticului, statele semnatare îşi exprimau decizia fermă de a crea o „ordine internaţională bazată pe principiile dreptului, păcii, securităţii, libertăţii şi bunăstării generale a omenirii”. Aşadar, cele două documente publice exprimau angajamentele ferme ale marilor puteri ale coaliţiei antihitleriste pentru: – înlăturarea diplomaţiei secrete; – restabilirea suveranităţii popoarelor cotropite; – respectarea opţiunilor popoarelor în ce priveşte forma de guvernare şi de organizare economică şi socială; – neacceptarea nici unei schimbări teritoriale fără acordul popoarelor interesate; – clădirea unei lumi postbelice pe principiile dreptului internaţional, egalităţii, dreptăţii, libertăţii tuturor statelor. Fără îndoială că aceste generoase principii şi angajamente de înaltă ţinută moralcivică erau de natură să redea speranţele popoarelor cotropite. Numai că, paralel chiar cu semnarea acestor documente, URSS, văzând distruse planurile germano-sovietice, de împărţire a lumii, şi-a îndreptat atenţia către noii săi aliaţi pentru a obţine avantajele teritoriale pierdute în urma atacului german din 22 iunie 1941. Astfel, în timpul vizitei făcute la Moscova în decembrie 1941, de ministrul de externe britanic, Anthony Eden, a fost prezentat acestuia planul de revendicări teritoriale ale URSS. Stalin propunea o expansiune poloneză spre Vest în detrimentul Germaniei, URSS revenea la frontierele cu Finlanda şi România din 1941, anexa statele baltice şi o parte a Poloniei, îşi stabilea baze militare în Finlanda şi România, îşi asigura ieşirea la Marea Baltică, Marea Nordului spre Atlantic.